Este posibilă comunicarea dintre oameni şi animale?

Au fost oamenii cândva capabili să comunice cu animalele?

Vremurile pe care le trăim ne aduc transformări importante. Odată cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii mintea şi conştiinţa evoluează şi ele, trecând prin procese complexe. Cândva demult în negura timpurilor se spune că oamenii, ori poate doar o parte din ei – cei care se ocupau probabil cu descifrarea tainelor vieţii, erau capabili să comunice cu celelalte vieţuitoare în graiul lor. Un asemenea lucru nu este deloc imposibil, având în vedere că există, de exemplu, şi astăzi în America de Sud urmaşi ai vechilor şamani care sunt capabili să interacţioneze cu animalele şi păsările. Altfel spus, pot comunica într-un anume fel încât acele animale şi păsări nu numai că ascultă de ei, dar îi şi servesc în situaţia când şamanul trebuie să acţioneze pentru a proteja mediul înconujător de agresiunile civilizaţiei moderne. Cu alte cuvinte, vieţuitoarele res pective îi transmit şamanului informaţiile de care acesta are nevoie.

Cum se poate realiza comunicarea dintre oameni şi animale?

Este implicată gândirea? Sau este implicată partea emoţională a fiinţei, care interacţionează la nivel de biocâmp cu câmpul energetic al vieţuitoarelor? Se spune că în vremurile îndepărtate, aşa cum relatează şi Ion Creangă în poveştile sale minunate, oamenii puteau vorbi cu animalele. Dacă ar fi fost aşa, ce s-o fi întâmplat de atunci încoace de animalele nu mai pot comunica cu omul? Când erau acele vremuri? Probabil răspunsul este că oamenii nu aveau mentalul prea dezvoltat în sensul cunoaşterii intelectuale, ca în ultimele secole, şi partea lor emoţional- sentimentală era mult mai liberă în exprimare. Pentru că dacă cercetăm problema în esenţa ei, ne vom da seama că omul, ca şi toate celelalte vieţuitoare, are în fiinţa sa o parte instinctivă, cu ajutorul căreia putea cândva să simtă mult mai bine decât în timpurile moderne. Răspunsul este plauzibil deoarece s-a constatat faptul că vieţuitoarele, mai ales mamiferele, au partea instinctivă foarte dezvoltată, altfel spus acest simţ de a percepe o altă formă de viaţă, un alt membru al altei specii şi starea sa interioară. Căci a simţi este o formă foarte subtilă de comunicare între specii şi noi, oamenii, ca specie ce ne considerăm cea mai inteligentă de pe Pământ, că deh! nu-i aşa? am pus stăpânire pe planetă prin tot ce am construit, am pierdut acest simţ.

Cum am ajuns să ne pierdem simţul empatiei?

La nivelul speciei noastre un astfel de simţ este numit empatie, adică a-l simţi pe celălalt semen, a-i simţi starea, bucuria, atitudinea, emoţia ori sentimentul. Noi ne-am pierdut această capacitatate sau mai bine zis ea este adormită, căci în realitate nu se pierde nimic. De ce este adormită? Odată cu apariţia primelor reţele de manufacturi ce au dus în cele din urmă la dezvoltarea ramurilor care astăzi se numesc specializări, şi odată cu valul revoluţiei intelectuale de la 1848, mentalul uman şi mai ales intelectul a absorbit foarte multă cantitate informaţională. Datorită unui asemenea val revoluţionar tehnico-ştiinţific, chiar aşa cum a fost la vremea aceea, cunoaşterea în interiorul civilizaţiei europene a luat amploare. Însă acest lucru s-a petrecut în defavoarea sufletului uman, foarte mulţi oameni în ultimele secole înţelegând greşit că trebuia să laşi în urmă partea afectivă personală dacă voiai să reuşeşti în viaţă, într-o Europă cuprinsă de febra revoluţiei tehnologice.

În acest mod s-a adâncit adormirea simţului empatiei, iar oamenii au început să concureze între ei, provocându-şi deseori drame inutile. Dar să trecem mai departe… Există la ora actuală oameni, îndeosebi persoane masculine, care au un plan emoţional atât de dezvoltat (energia Yin, spirit de tip Yin), încât maniera lor de a se comporta arată clar că e vorba de empatie. Chiar dacă asemenea oameni nu arată această trăsătură emoţională celorlalţi. Posibilitatea de a comunica din nou cu vieţuitoarele din jurul nostru este oricând la îndemâna noastră, doar să ne deschidem iar din punct de vedere emoţional şi afectiv. Dacă aţi putut observa de-a lungul anilor persoanele care au animale de companie, un căţel sau o pisică, aceste persoane indiferent cum sunt ele considerate de cei din jurul lor, se află într-o relaţie de empatie cu animalul lor de casă. Oare câţi dintre semenii voştri, atunci când treceţi printr-o supărare sau o tristeţe, vă sunt cu adevărat alături aşa cum fac aceste animăluţe?

Ce putem face pentru a ne recupera comunicarea cu animalele?

Iată deci că este necesar să începem să ne reascultăm emoţiile şi sentimentele, pentru a putea să ne înţelegem iarăşi cu vieţuitoarele în acest limbaj universal al simţirii prin mijlocirea sufletului. Nu înseamnă să renunţăm la mentalul nostru, ci să adaptăm mintea la ceea ce simţim. De multe ori simţim, dar ne este ruşine să spunem ce simţim pentru că ne gândim că ceilalţi din jurul nostru ne-ar considera anormali. Dar dacă majoritatea oamenilor gândesc exact în acelaşi fel? Dacă toţi se gândesc că le-ar fi ruşine? Şi dacă este aşa, atunci cine a implantat în mintea oamenilor aşa ceva? Nu este deloc o ruşine să simţi ceva pentru semenul tău, mai ales dacă este o simţire autentică şi întemeiată, fără a avea vreo intenţie urâtă, ci doar una frumoasă şi naturală. Aşadar este necesar să ne întoarcem la A SIMŢI, şi să punem asta pe primul loc înaintea lui A GÂNDI. Căci succesiunea naturală a proceselor în om este mai întâi A SIMŢI şi de abia după aceea A GÂNDI. Dacă mai întâi gândim şi abia apoi simţim, riscăm ca gândirea să blocheze simţirea, dar dacă mai întâi simţim, vom putea apoi să procesăm cu gândirea noastră ceea ce am simţit şi în acest fel niciodată nu vom da greş în alegerile noastre.

Radu Ran