Ştim să privim şi să criticăm ceea ce vedem, dar ştim să şi tăcem?
Câţi dintre noi ştim să privim cu atenţie un obiect, o faţă, un peisaj, un tablou?
De mici suntem învăţaţi să scriem şi să citim, atenţia fiindu-ne canalizată pe litere, pe cuvinte, pe propoziţii şi fraze. Dăm foarte mare importanţă cuvântului, dar nu şi intonaţiei care de cele mai multe ori defineşte intenţia din spatele cuvintelor. Am învăţat să ne bazăm mai mult pe comunicare decât pe vedere şi simţire. Cuvintele te pot înşela şi imaginile te pot păcăli, dar dacă ai discernământ, atunci simţurile nu te pot minţi niciodată! Se zice că „frumuseţea stă în ochii privitorului”, dar şi „orice vorbă de duh îşi are şi ea mormântul în urechile prostului”.
Concret, nu ştim nici să comunicăm, nici să privim şi de simţit nu se mai poate vorbi. 80% din energia zilnică se rulează prin ochi. Oare de ce ne este atât de uşor să privim şi totuşi atât de greu să vedem ce este în jurul nostru?! Şi până să apară telefonul mobil, noi mai vedeam ce mai vedeam, mai simţeam câte ceva, dar acum folosit în exces şi pe stradă şi-n maşină, şi acasă şi la muncă, şi-n excursie… Cum să mai vedem ceva când toată atenţia ne este canalizată pe comunicare?
Dacă am privi cu atenţie, am simţi mult mai bine stările şi transmisiile tăcute ale celor din jurul nostru
Recunosc, eu sunt o vorbăreaţă, dar am tot timpul grijă să simt persoana de lângă mine sau cea cu care comunic şi am curiozitatea s-o descopăr şi să-ncerc s-o înţeleg. Nota mi-o dă întotdeauna sufletul. Dacă am o deschidere firească spre o persoană în timp, se adevereşte că lucrurile merg bine. Dacă de la început sufletul nu-mi dă „undă verde” (chiar dacă persoana se prezintă „frumos ambalată” şi plină de intenţii bune pe moment) mai târziu se adevereşte că ce-a simţit sufletul meu a fost adevărat.
Mi-au ieşit în cale mulţi oameni, unii cu intenţii bune, alţii să-mi pună „beţe-n roate” şi rar m-am înşelat în privinţa acestora. Numai că setea mea de-a descoperi ce se ascunde dincolo de cuvinte nu-mi dă pace şi nu mă las până nu aflu adevăratele intenţii, chiar dacă „mă frig” zdravăn. Este o experienţă, nu? Sau poate o inconştienţă, folositoare mie pentru acumulare de experienţă, de care sufletul meu are nevoie. Şi nu aş fi putut să-i descopăr pe „oponenţii” mei dacă-ntr-o altă viaţă n-aş fi avut şi eu acelaşi tip de comportament. Probabil că într-o altă viaţă am fost şi eu şmecheră, alunecoasă, încăpăţânată şi orgolioasă, am tras sfori ş-am amăgit oameni, pentru că altfel n-aş avea asemenea fler la oameni.
Practicarea tăcerii poate fi o bună metodă de armonizare a spritului nostru
Animalele nu vorbesc, privesc şi simt, numai că simţurile lor sunt mult mai dezvoltate şi ştiu din start pe cine să atace şi de ce. Dacă ai ceva rău prins în aură ele se vor agita, ba chiar vor ataca „acea neregulă” din aură pentru că ele văd şi simt. Marii maeştrii, dar şi Părintele Boca, practicau „calea tăcerii” care scuteşte enorm energia aruncată în vântul vorbelor, de cele mai multe ori fără rost. Şi cum vă spuneam, nu ştim să ne privim semenii, un tablou, un peisaj, dar mai ales nu ştim să simţim, pentru că veşnic suntem grăbiţi şi ne scapă „ceva esenţial”, veşnic nu avem timp pentru profunzimi, ci numai pentru lucrurile mărunte şi neimportante de zi cu zi. Dacă am ţine un echilibru între văzut, vorbit şi simţit, am avea mult de câştigat! Şi uite aşa ne pierdem timpul dând vorbe goale şi primind la schimb tot vorbe goale, risipindu-ne astfel multă energie preţioasă. Ce-ar fi dacă măcar acum am învăţa să vedem şi să simţim fără să mai vorbim atât de mult? Faceţi un exerciţiu şi măcar o zi pe săptămână sau 2-3 ore pe zi nu vorbiţi, nu răspundeţi la telefon şi mai ales nu lăsaţi mintea să macine haotic la ce veţi face după această pauză sau la ce veţi face peste o zi sau peste o lună…! Rezultatele vor fi sigur extraordinare!
Cecilia David
