Una din cele zece porunci ale Bibliei spune “Să nu ucizi”

Una din cele zece porunci spune “Să nu ucizi”, dar din păcate laconismul ei permite multe interpretări. Există pe lumea asta schimbări şi traume mai mari decât moartea care te pot transforma în legumă sau „cadavru viu”.

Există trei feluri de păcate: păcate fizice, păcate psihice şi păcate morale

Uneori păcatele fizice  sunt mai uşoare decât cele psihice şi morale. Ca părinte, dacă funcţionezi în virtutea spiritului de turmă şi a tradiţiei de familie sau socială, rişti să scoţi din copilul tău un zombi. Cei care tratează numai corpul, fără să se gândească la suflet, comit un mare păcat. Că ne lovim copiii din când în când, forţîndu-i să accepte sau chiar îi obligăm să facă ceva împotriva voinţei lor este un păcat fizic, care prin repetare duce la o mare traumă sufletească. A obliga pe cineva să facă ce nu-i place şi ce nu îi prieşte, timp îndelungat, înseamnă păcat psihic. Indiferent asupra cui ne extindem puterea, acasă, la serviciu, în societate, călcăm liberul arbitru al cuiva şi prin repetiţie tenace îi ucidem sufletul. Dacă un om crede că trebuie să iubească o anumită persoană sau trebuie să schimbe o anumită slujbă care-l stresează, să trăiască într-un loc în care nu-i prieşte, ar trebui să fie lăsat liber să o facă, pentru a-şi salva sufletul. Dar întotdeauna vor interveni judecăţile aspre ale celorlalţi şi marginalizarea lui ca ultimă metodă de a-i înfrânge voinţa. Există şi metode fine de tortură psihică, când se vorbeşte constructiv, dar răspicat şi când se acţionează neobservat, dar implacabil asupra voinţei unui om. Şi totul se face în numele lui „îţi vrem binele” şi deci aplicăm, acest bine cu forţa. Am văzut „copii” care la 50 de ani stau cu capul plecat în faţa părinţilor din cauza unei voinţe puternice a acestora şi a unei frici induse toată viaţa. Ce copii au educat aceşti „copii mari” şi înfricoşaţi când au fost la rândul lor părinţi? Şi vechea poveste „eu te-am făcut, eu te omor” este autentică şi încă se simte în societatea noastră. Până acum am funcţionat toţi pe raza unu, a voinţei şi puterii. Acum lucrurile  sunt în curs de schimbare şi ne îndreptăm încet dar sigur pe iubire şi înţelepciune. Voinţa şi puterea o impunea cel puternic celui slab. Acest tip de societate nu caută cel mai înţelept conducător, ci pe cel mai viteaz, mai cu voinţă.

Când ucidem spiritul celorlalţi?

Ucizi atunci când intri în forţă în mintea, ideile, sufletul şi viaţa cuiva, atunci când îl torturezi fin cu puterea voinţei tale, când stă la mâna ta şi subtil, dar eficient îl forţezi să se lepede de natura şi credinţele sale, pentru că altfel îi tai subvenţiile sau protecţia, atunci când înghesui în tiparul lui de viaţă tiparul tău de viaţă, care este prea larg sau prea strâmt. Dacă ai un copil, un părinte, un prieten, o cunoştinţă, un subaltern şi îi vrei cu adevărat binele, îi poţi trasa vag o traiectorie pe o porţiune de destin, cu iubire şi înţelepciune. Sufletul lui va simţi că tot ce faci, faci din iubire şi se va lăsa dirijat la modul conştient, acceptînd cu uşurinţă şi lejeritate ce vine de la tine.  suntem atât de diferiţi unii de alţii şi atât de multe căi spre Dumnezeu sunt, încât nu este nevoie să acceptăm încăpăţânarea şi voinţa cuiva asupra vieţii noastre, numai pentru că acesta este părintele, profesorul sau şeful nostru. Ca să nu mai vorbim de preotul nostru, micul dumnezeu hotărât să ne scape de păcate prin cine ştie ce acte de penitenţă, pe care credinciosul nici măcar nu le înţelege, darămi-te să se mântuiască prin ele! Perpetuăm idei greşite de generaţii şi generaţii şi ne creem un sistem de valori bazat pe sisteme de educaţie rigide, lipsite de iubire. Tot timpul ne ucidem unii pe alţii, încercînd să impunem legea „celui mai tare”. Nu avem ochi de văzut şi urechi de auzit decât pentru ce ni se pare nouă corect. Ce poate fi corect pentru noi, poate fi incorect pentru alţii. Marea majoritate a părinţilor nu îşi cunosc copiii decât la nivel fizic şi se mândresc cu diplomele lor aşa cum se mândresc cu decoraţiile lor, militarii sau veteranii de război. Puţini le cunosc sufletul şi  sunt şi mai puţini cei care le cunosc spiritul. Deschiderea spirituală o consideră un fel de boală contagioasă. Unii oameni însă, n-au nevoie decât de un sfat şi o acceptare, nu de judecăţi şi reproşuri. Bunul simţ şi generozitatea este un har, pe care ar trebui să le folosim de câte ori este nevoie. Ucigătorii de vise, de iubire, de talente, de natură, de fericire, de credinţă de Dumnezeu, tot ucigaşi  sunt. Ba chiar  sunt mai periculoşi decât cei care folosesc forţa brută. Pentru că aceştia, făcînd pe faţă ceea ce fac, te impulsionează să scapi de sub influenţa lor. Şi ce nu te omoară te întăreşte. Adevăraţii ucigaşi  sunt cei care ţes în jurul tău o pînză de păianjen subţire, inobservabilă şi te ţin victimă în robie cu tot felul de tertipuri religioase, emoţionale şi mentale, pînă te distrug şi scot din tine orice urmă de voinţă. Atenţie la ce ucidem zi de zi!

Cecilia David