Suntem obişnuiţi să îi judecăm pe ceilalţi în permanenţă, dar nu avem n...
Dintre toate lucrurile grele din această dimensiune, cel mai greu e să-ţi struneşti mintea. Pentru că mintea emite în permanenţă pretenţii şi judecăţi. Toţi venim cu un anumit program de viaţă, pe care încercăm din răsputeri să-l ducem la bun sfârşit. Familia, societatea şi credinţa ne bulversează total programul şi ne dă sentimentul că greşim atunci când nu ne supunem mentalului colectiv. Părinţii, din grija de a nu greşi, vor să-i apere pe copii, impunîndu-le credinţele şi experienţele lor de viaţă. Acestea nu bat oricum cu programul de viaţă al copiilor, dar ei insistă, forţează, se înfurie sau recurg la gesturi irevocabile, dezmoştenind sau alungînd copiii care nu se supun. Alteori copiii se răzvrătesc şi le fac viaţa părinţilor un iad, conform lecţiilor karmice şi atunci să vezi părinţi deznădăjduiţi, frîngîndu-şi mîinile de neputinţă şi rupînd pragurile bisericilor. Şi într-un caz şi în altul atitudinea este greşită. Pentru că noi nu vedem scînteia de spirit din cei de lîngă noi, ne comportăm ca stăpâni cu drepturi depline pe spiritele lui Dumnezeu. Cunosc o mamă care a acceptat nu cu resemnare, ci cu o mare înţelegere tot ce a venit de la copilul ei. Şi au venit aşa de multe, încât ce a agonisit de o viaţă s-a risipit în câţiva ani. Cînd am văzut-o cu cît calm (la 70 de ani muncea de se spetea) trata această problemă, dar mai ales cu cîtă încredere, am rămas mirată. Dumneaei considera toate acestea, experienţe din care copilul ei avea de învăţat. Şi în timp s-a dovedit aşa şi copilul chiar a învăţat ceva din asta! Există însă şi copii care vor cu tot dinadinsul să-şi educe şi streseze părinţii. Ei nu se pot modela, nu pot renunţa la pretenţiile lor, dar investesc o mare cantitate de energie în a-i modela pe aceştia. Păi dacă nu poţi transforma caracterul tău, care este mai tânăr şi mai neatins de obiceiuri şi vicii, cum de îţi trece prin cap să-ţi modelezi părinţii la modul milităresc? Este adevărat că şi într-un caz şi în altul cu compasiune şi înţelegere poţi să modifici pe ici pe colo, prin părţile esenţiale! Dar nu cu forţa şi nici cu tifla şi ameninţări. Trebuie să existe multă înţelegere şi acceptare. Fetele cu mame puternice întotdeauna vor fi geloase şi răzvrătite sau umile şi depersonalizate. Dostoievski spunea: „…admit să fie toată lumea fericită în jurul meu, dar nu pe fericirea mea”. Sunt părinţi care se transformă în copii şi-i lasă pe copiii lor să îşi depăşească atribuţiunile, dar sunt şi copii care „copilăresc” până la adânci bătrâneţi şi îi lasă pe părinţi să hotărască traiectoria vieţii lor. Şi într-un caz şi în altul se greşeşte. Dacă ai adus un copil pe lume, eşti părintele lui biologic. Nu ai drept de viaţă şi de moarte asupra lui. Dar nici tu ca un copil cu personalitate nu-l calci pe părinte în picioare, nu-i organizezi viaţa (chiar dacă îl ajuţi) şi-l laşi să facă ce doreşte, acceptînd cu dragoste (chiar dacă nu înţelegi) tot ce face, pentru că şi el, ca şi tine, are liber arbitru. Căci altfel îşi deformează misiunea de viaţă şi propria evoluţie.
Respectarea liberului arbitru în orice condiţii, în orice situaţie, este drumul corect pentru a nu mai judeca
De când ne sculăm şi până ne culcăm, mintea noastră nărăvaşă, nestrunită, judecă, nu tocmai frumos, nu tocmai obiectiv. Judecăm tot ce ne oferă informaţii prin mass-media, tot ce vedem pe stradă, la piaţă, la serviciu, judecăm vremea, colegii, prietenii, vecinii, cum se îmbracă tineretul (este chiar o problemă), cum se duce de râpă cultura, politeţea, bunul simţ şi tot timpul, dar absolut tot timpul, emitem judecăţi. În Biblie se spune „nu judeca ca să nu fii judecat”. Dar noi, în virtutea faptului că am luat sufletului rolul de stăpân şi i l-am dat minţii, ne-am ales cu o răsplată jalnică. Mintea ar trebui ordonată să ne ajute să ieşim pe uşă nu pe geam, să nu ne încălţăm invers, să folosim tacâmurile corect, să ne atenţioneze cum ne îmbrăcăm, când să ne luăm umbrela, să ne amintească o grămadă de lucruri necesare în momentul acum şi aici. Nu s-o lăsăm să zburde şi să ne invadeze cu probleme vestimentare, de atitudine, de iubire, de sănătate, mai ales ale celorlalţi. Încercaţi să ţineţi mintea în frâu câteva minute şi să vedeţi ce repede adormiţi. Sau trimiteţi-o la coteţ ca pe o javră care latră mult şi deranjant la lună! Lăsaţi judecăţile încercînd să ordonaţi mintea şi dînd voie sufletului să binecuvânteze cu iubire tot ce întâlneşte. După ce plecăm din acest plan, nimic din ce ne-a configurat mintea nu rămâne valabil şi nici etern. Eternă este Creaţia lui Dumnezeu pentru că se întreţine singură. Tot ce construieşte mintea e trecător şi trebuie întreţinut continuu. Aşa că vai de sufletul care se lasă condus de minte!
Cecilia David
