Iubirea de Sine
Unul dintre cele mai simple mesaje ale creştinismului este să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Mulţi oameni interpretează iubirea în fel şi chip, o aplică după cum simt ei şi suferă consecinţele înţelegerii şi aplicării iubirii lor, pentru ca apoi să găsească vina neajunsurilor lor în altă parte. Învăţătura sacră nu spune să ne iubim aproapele şi să ne lipsim pe noi înşine de iubire, nici să ne iubim cu narcisism şi să uităm de aproapele nostru, ci pune egal între cele două.
Când întrebăm pe cineva pe cine iubeşte, ne va răspunde, în funcţie de credinţele sale: pe Dumnezeu, pe Iisus, pe Maica Domnului, pe mama, pe tata, pe iubit sau iubită, pe fraţi sau surori şi aşa mai departe. În momentul în care întrebăm „Dar pe tine însuţi te iubeşti?” omul se blochează. Unii au impresia că iubirea de Sine înseamnă egoism. Alţii vor crede că este nenaturală. Mulţi oameni au fost crescuţi cu ideea că este greşit să se iubească pe sine sau că nu au motive să se poată iubi. Oamenii se blochează când este vorba de ei înşişi.
Să nu înţelegem greşit, nu este vorba să ne iubim Egoul, acea parte a noastră care gândeşte, doreşte, îşi face planuri, vrea cât mai multe şi este motivată de ceva anume. Acela nu suntem noi cei adevăraţi, ci doar proiecţiile vremelnice ale Sinelui nostru. Sinele este acea lumină sădită de Tatăl în creaţie şi trimisă în Univers să înveţe, luând diferite forme. Iubind egoul vom cădea în capcana iubirii egoiste. Omul nu trebuie să se iubească pe sine pentru că este frumos, sau inteligent, sau patriot, sau bogat, sau important, ci trebuie să se iubească pe sine în mod necondiţionat. Fireşte, toate acestea fac parte din personalitatea noastră şi trebuie iubite, însă iubirea condiţionată este incompletă.
În momentul în care credem că avem nevoie de motive pentru a iubi, vom găsi imediat motive şi pentru a nu iubi. Dacă suntem crescuţi să credem că numai omul care nu greşeşte trebuie să primească iubire, exact asta vom face. Inclusiv cu noi înşine: „nu mă pot iubi, uite cât de mult greşesc. Nu merit să fiu iubit”. Dacă gândim în acest fel, nu numai că ne lipsim de iubirea proprie, dar punem un scut între noi şi Iubirea Divină. Dacă noi considerăm că Tatăl nu trebuie să ne iubească, iubirea divina bineînţeles că ne va ocoli.
