Este bine sau nu să ai milă față de ceilalți?

Într-o zi năprasnică de iarnă îi găsim în aceleași locuri, cerșind la bunăvoința trecătorilor înstăriți. Acesta este un apel la compasiunea umană, iar partea cea mai dureroasă este că până și dorința de a ajuta are o limită.

Sensibilitatea ne diferențiază de alte ființe de pe Pământ sau obișnuia să ne diferențieze. O dată cu pierderea încrederii se deformează și simțurile noastre afective. Devenim imuni?

Poate că uneori preferăm să întoarcem pur și simplu capul să nu îi mai vedem pe acei oameni în suferință. Sunt prea mulți. Nici nu ne permitem să îi ajutăm pe toți și ne resemnăm.

Lăsăm problema pe seama statului, iar statul probabil că lasă pe seama destinului, căci centrele de ajutor nu fac față exploziei de neputință care există în lumea aceasta.

Am auzit și teorii conform cărora cerșetorii nu se duc la adăposturile create special pentru ei, întrucât preferă să stea în stradă, zi de zi și să facă imperii cu banii de la oamenii slabi sau prea sensibili.

Poate fi așa sau nu. Îndoiala însă ne ține pe loc de multe ori. Remușcările se luptă cu explicațiile logice, iar rezultatul este ajutorul limitat.

Mai e în ziua de azi sensibilitatea o calitate?

Sensibilitatea este o capacitate  greu de deslușit pentru că își are rădăcinile în sufletul nostru, dar pe zi ce trece se conectează tot mai des la raționamentele logice.

Mintea noastră caută explicații ca să justifice nepăsarea sau să ne scape de sentimentul de vinovăție atunci când nu mai putem ajuta: “De ce se află în această situație acest om? Probabil că a făcut niște greșeli şi trebuie să şi le asume. De ce chinuie un copil, pe care îl ține pe scările de la metrou zi de zi? Probabil ca să impresioneze mai mult. Cu siguranță a făcut azi mai mulți bani decât mine, iar eu muncesc atât de mult.”

Se pare că astăzi umanitatea nu mai înseamnă să acordăm ajutor orbeşte. Sensibilitatea trece prin filtrul minţii, iar atunci când se întâmplă să pornească doar din suflet, poate fi percepută ca o slăbiciune, nu  ca o calitate.

Afectivitatea e pe cale de dispariţie

Cât de des ne conectăm la acest simț al realității, numit umanitate? Poate că ne-am pierdut încrederea în organizațiile non profit și în cerșetori.  Poate că avem motive întemeiate să o facem.

Suntem asaltați de mesaje de ajutor zilnic, la toate colțurile, pe toate rețelele de socializare. E un strigăt permanent, care nu mai are voce sau care ne-a agresat atât de mult încât ne-am obișnuit cu el şi  am învățat să nu îl mai băgăm în seamă. Avem destule lucruri personale de care să ne plângem. Nu mai avem timp să le mai plângem și altora de milă.

Să lăsăm puțin la o parte puterea financiară, care ne face mai egoiști sau mai pragmatici, mai calculați. Se oprește cineva din drum să ajute un om care nu mai are bani sau mijloc de transport să ajungă acasă? Mai rar pentru că e periculos. Ne întoarcem iar la neîncredere, iar discuția este sensibilă în funcție de experiențele de viață ale fiecăruia.

Dar curățarea  zăpezii din fața blocului pentru a îi ajuta pe vecinii noștri? Dar ajutarea unui om în vârstă cu bagajele? Și aici trebuie să fim precauți?

Există numeroase moduri în care puteți oferi ajutor. Voi alegeți cât, când, cum puteți să contribuiți la bunăstarea celor din jurul vostru. Important este să vă folosiți cât mai des posibil de capacitatea de reacție afectivă pentru a nu o pierde definitiv.

Cu siguranță veți fi răsplătiți pentru că știți vorba noastră românească : „bine faci, bine găsești”

Alexandra Cojocaru