Escapismul nostru cel de toate zilele, sau cum ne ferim noi de rele prin orice m...

Se spune că tot ce e înăuntru este și afară. Dar unde poți fugi atunci când interiorul începe să fiarbă? Păi, în afara ta, desigur. Acest subterfugiu este unanim folosit, dar nu neapărat conștientizat, datorită subtilității și eficacității sale.

Fuga de ceea ce se întâmplă înăuntrul nostru, către orice altceva din exterior, o voi denumi aici Escapism. Există o serie de factori care credem că ne fac să ne simțim mai bine atunci când trecem prin momente dificile:

 

• Nicotina

• Alcoolul

• Drogurile

• Petrecerile

• Mâncatul excesiv

• Dormitul excesiv

• Vorbitul prea mult

• Căutarea extremă

 

Orice lucru pe care îl folosim ca analgezic, nu reprezintă decât o distragere de la o situație a cărei greutate credem că nu o putem duce. Cu toate acestea, orice acțiune am întreprinde, care are la bază disperare sau frică, nu va face decât să ne ducă și mai aproape de ceea ce refuzăm să vedem.

Escapismul este ceva natural, este un mecanism de apărare al minții. În analiza tranzacțională – o teorie a personalității și o metodă de terapie, se vorbește despre trei instanțe care există în fiecare dintre noi:

• Părintele care reglementează
• Adultul care se ocupă cu acțiuni efectuate automat în momentul prezent
• Copilul care administrează emoțiile și nevoile

Ce se întâmplă atunci când devenim escapiști?

Copilul se simte în pericol din pricina unor emoții pe care nu le poate gestiona, sau a unor situații care îl vulnerabilizează, așa că Părintele intervine și protejează Copilul cu orice preț.

De curând, am întâlnit o femeie de 45 de ani, a cărei generozitate depășea limitele normalității. Irene, căci acesta este numele ei, dăruia în lung și-n lat, cât era ziua de mare; de la mâncare la decorațiuni, de la haine, la bonuri cadou. Ce se simțea, însă, în spatele altruismului ei? Frustrare și gol interior. Aceasta este povestea ei, parte a traumei care a escaladat în compulsia ei pentru a da.

O poveste reală…

Mama Irenei a avut o sarcină multiplă și în urma examenului medical a aflat că va avea trei băieți. La naștere, primii doi copii au venit pe lume sănătoși, dar al treilea nu respira. Doctorii au luat nou-născutul, l-au dus într-o altă cameră și au omis să îi spună pe loc mamei, că acesta era, de fapt, o fată. Copilul a fost resuscitat și adus, după un timp, în brațele mamei. Deoarece timp de câteva luni mama se atașase de ideea de a avea trei băieți, ea nu a reușit să proceseze realitatea; așa că a respins fetița, preferând să creadă că ultimul băiat murise și fusese înlocuit cu fata altcuiva. Mama Irenei a continuat peste ani să se comporte cu ea ca și cum fata nu ar fi fost a ei. Singurul mod în care Irene se simtea vizibilă, era prin a face servicii și a da cadouri; acesta era modul în care ea își simțea existența validată. Tendința ei s-a cronicizat în timp, impulsul de a face cadouri devenind incontrolabil. De câte ori Irene se simțea tristă sau singură, lipsită de speranță sau confuză, ea dăruia ceva. În acest mod salva Părintele Irene, Copilul Irene de la emoții prea puternice.

Într-o măsură sau alta, toți suntem escapiști. Ne putem refugia în adrenalină sau citit, relații sau carieră, psihologie sau spiritualitate. Este mereu mai ușor să sesizăm escapismul la cel de lângă noi, dar vă garantez că vine un moment când distragerea nu mai este o opțiune. Și atunci începem să vedem nu doar ce facem, ci și de ce facem acele lucruri care ne definesc, până una-alta, viața curentă.

Escapismul nu este o boală. El reprezintă doar singurul mod în care ne putem descurca cu “prea mult”. Iarăși, escapismul nu este o părere sau o sentință. Escapismul “se vindecă” ușor prin introspecție și liniște interioară, prin răbdare și meditație. Aici și acum, escapismul este evident, și, întotdeauna, tratamentul constă în vizibilitate și auto-validare.

Manuela Dumitrașcu