De ce acceptăm să fim minţiţi?
Uneori, de dragul unei brume de linişte în viaţa noastră. Alteori ca să evităm întrebări la care nu avem răspuns pentru urechea întrebătorului. Dar, în general, pentru a ne face viaţa suportabilă.
Nu există adevăr absolut, ci doar conceptul de adevăr
Toată viaţa am luptat pentru adevăr. Acum am înţeles esenţialul. Nu trebuie să lupţi nici pentru adevăr, nici pentru dreptate, nici măcar pentru iubire, fiindcă toate astea sunt relative. Adevărul meu poate să jignească profund neînţelegerile celui de lângă mine şi, impunându-mă cu acest adevăr, să distrug o relaţie sau să o îngreunez. Dreptatea chiriaşului nu va fi niciodată dreptatea proprietarului şi dreptatea părintelui cea a copilului său. Iubirea este şi ea o stare sublimă, dar încorsetată într-un concept creat de oameni, la fel ca şi moralitatea. Dacă îţi extinzi iubirea la toate fiinţele din creaţie este sublim, dar s-ar putea să deranjezi pe soţul, pe copilul sau pe părintele tău cu acest mod de iubire destul de ciudat pentru minţile obişnuite.
Moralitatea este la fel de relativă ca toate celelalte concepte inventate de oameni
În fiecare din noi există o parte întunecată şi una luminoasă. Prin educaţie familială, şcolară, socială, suntem învăţaţi să accesăm partea „frumoasă” a lucrurilor. Nu am zis partea bună, ci frumoasă, care de multe ori scoate din noi o „cultură de inferiorităţi”. La şcoală învăţăm copiii tot felul de lucruri inutile, care nici măcar nu le folosesc în viaţă. În familie îi învăţăm lucruri fixe „bătute în cuie” din generaţie în generaţie, care îi rup în bucăţi şi intră în contradicţie cu sufletul şi înţelegerile lor. Dacă Galilei a strigat „Şi totuşi se învârte” în vremea lui, evident că nu l-a crezut nimeni şi l-a costat viaţa. Şi în vremurile noastre scepticismul şi ignoranţa ating cote alarmante. Pentru un adevăr spus nu te mai răstigneşte nimeni şi nici nu te mai bate cu pietre. Te torturează mai subtil şi mai eficient. Te discreditează în ziare şi la televizor, îţi trage câte o laudă plină de venin, îţi scotocesc în trecut şi dau de un „ţânţar” din care scot „un armăsar” şi tot aşa. Când eşti nevoit să spui un adevăr (aşa cum au făcut-o mulţi) rişti să plăteşti cu o discreditare sau o moarte accidentală. Şi totuşi trebuie să spunem adevărul, chiar dacă suntem discreditaţi sau ameninţaţi!
Totuşi ne simţim constrânşi de situaţii să apelăm la minciună
Uneori eşti nevoit să minţi şi intri într-o încâlceală de situaţii şi evenimente care te dărâmă şi sufleteşte şi moral. Ne învârtim într-un cerc vicios, pentru că omenirea nu este dispusă să fie măcar tolerantă faţă de adevărul unuia sau altuia. Trăind într-o lume fizică, duală, condusă însă pe neobservate de o lume subtilă, suntem un amestec de adevăr şi minciună. Fiecare vine cu adevărul lui şi nu poţi afirma că adevărul unuia este mai puternic decât adevărul altuia.
Divinitatea îi lasă pe toţi să manifeste ce adevăr vor, până ajung singuri la concluzia că există un singur adevăr, Adevărul lui Dumnezeu!