Cum trecem prin viață și uităm de ea și de noi

Urmărind filmulețul de mai jos mi-au venit următoarele gânduri în minte: viață, culoare, joacă, perseverentă… despre ce perseverență vorbim? Despre perseverența de a fi tu însuți, de a urmări pata de culoare într-o mare de gri.

Alike short film from Pepe School Land on Vimeo.

 

Fiecare dintre noi începe această călătorie, numită viață, în felul său dar bucuroși de oportunitatea oferită. De mici suntem învățați că putem face orice, că nici un vis nu e prea măreț sau imposibil, important este doar să vrem (asta pentru cine are niște părinți extraordinari).

Însă pe măsură ce creștem dorințele se schimbă, visele devin altele, până când ajungem într-un punct în care viața ne responsabilizează într-atât încât uităm și de vise, și de dorințe, și de NOI, și de lume… uităm de tot și toate.

La început purtăm culorile curcubeului ca pe un steag, mândrii de vivacitatea și libertatea pe care o avem. Ca mai apoi, să pierdem pe rând fiecare culoare, și odată cu acestea să pierdem și  acel ” joie de vivre” , pe care l–am uitat în copilărie.

Copilăria ne permite să fim ”rebelii fără cauză” ai vieții, însă pe măsură ce începem să învățăm puțin câte puțin despre /și în școală, pe măsură ce cunoaștem oameni sau mai bine zis, alți ”rebeli fără cauză”, ne îngustăm câmpul vizual. Odată cu intrarea în societate intervine și alinierea la regulile societății.Acea conformitate care ne face pe toți să fim la fel!

Dacă până de curând nu te interesa că ți-ai murdărit sau rupt șosetele în școală sau pe terenul de joacă, acum, pentru că te-ai integrat în societate, începe să te intereseze. Vor avea grijă ceilalți să te facă să înțelegi!

Începem prin a ne bucura de orice ne oferă viața: de o floare, de o pisică sau cățel, de o furnică, de pământ sau pietre, de lumină, de Soare, de Lună… de Viață.

Joaca nu are nimic de-a face cu copilăria, ci cu evoluția

Rutina, mondenul și responsabilitățile te fac să fii la fel ca toți ceilalți, cu nimic mai special decât alții. Prăpastia indusă între tine, cel ce te-ai născut să devii și cel ce ai devenit se datorează tot societății, normelor impuse de aceasta.

Mircea Eliade scria într-una din lucrările sale ”Isabel și apele diavolului” :… filozofia mea s-ar reduce la o singură dogmă: Joacă-te!”

Joaca este cea care ne menține tineri, ne face să ne întrebăm mereu alte lucruri, ne permite să nu stagnăm.

Societatea ne determină să stagnăm, să avem impresia că viața este statică, nimic nu evoluează, totul este la fel în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare minut. Ne trezim în fiecare dimineață, avem aceeași rutină: ne ducem la muncă (putem fi fericiți sau nu la locul de muncă), venim acasă, a doua zi fiind identică și la fel.

Până la un anumit punct toți ne întrebăm câte ceva, toți suntem curioși de ceva, până când totul se oprește: NE MATURIZĂM. Maturizarea nu implică faptul că trebuie să ne oprim din a fi curioși. Maturizarea ar trebui să fie un proces care să schimbe doar profunzimea și tipul întrebărilor, nu care să oprească curiozitatea.

Viața, societatea, responsabilitățile, ne fac să intrăm într-o rutină, care ușor ușor ne mecanizează. Nu realizăm, dar mare parte dintre noi nu vedem mai departe de rutina proprie. Nimic nu mai are importanță, așteptăm ceva ce nu o să vină niciodată, iar în momentul în care viața noastră se apropie de sfârșit ne trezim cu regrete și păreri de rău pentru ce am pierdut sau pentru ce nu am știut să valorificăm.

Fiecare dintre noi este unic, fiecare este valoros în sine, fiecare are ceva nou de adus în viața asta, pe Pământ, în această lume. De ce pierdem culorile și bucuria de a trăi? De ce ne pierdem pe noi?

De ce pierdem din vedere Soarele, și Luna, și fluturii, și păsările, și OMUL, dar și copilul din noi?

”Singurii oameni care percep întregul tablou sunt cei care ies afară din cadru” – Salman Rushdie

Alexandra Dănciulescu