Teama de clovni: niște personaje hazlii sau morbide?

Aparent, sunt figuri inocente și hazlii, de bufoni îmbrăcați fistichiu pentru a-i amuza pe copii și a aluneca pe coji de banană în manifestări exagerate de comedie. Dar bucuria de-a dreptul maniacală afișată de ei, machiajul strident și familiaritatea excesivă sunt de-a dreptul terifiante. În ultimii ani, filmele de groază au accentuat asemenea temeri, generând o adevărată obsesie a „clovnilor ucigași”. Fenomenul nu este însă ceva nou, fiindcă, dacă ne vom întoarce înapoi în timp vom vedea că această spaimă inexplicabilă are rădăcini vechi. De când a fost trecută așadar aceasă graniță dintre distracție și groază?

Clovnii, asociați cu moartea și adevărurile sumbre

Clovnii comici, cu uniformele lor viu colorate, au reprezentat o sursă comună de amuzament încă din Evul Mediu. Dar, deși „nebunii sfinți”, cum erau considerați pe atunci, erau hazlii, întotdeauna sub glumele lor se ascundea un adevăr tăios.

Andrew Stott, un istoric englez care a studiat formele de divertisment medieval, spune că ”bufonii medievali aminteau semenilor lor de condiția muritoare, de natura animală a omului, de cât de ridicolă și insignifiantă era ființa umană”.

Această abordare a continuat să se manifeste și mai târziu, când bufonii pieselor lui Shakespeare (ca ”Regele Lear”, de pildă) au fost adesea asociați cu moartea și adevărurile sumbre. ”Clovnii au fost întodeauna priviți în legătură cu spaima și cu moartea, deoarece ei împingeau logica până la un punct critic și făceau asta prin glume, dar și prin ridiculizarea celor din jur”. Masca unui clovn poate reprezenta o imagine fericită, dar ea e făcută să ascundă adevăratele sentimente. Această deghizare e suficientă pentru a stârni neîncredere și neliniște, în timp ce surâsul perpetuu al clovnului declanșează sentimente de panică privitorilor. Dacă astăzi, acest zâmbet e creat cu ajutorul machiajului, în Evul Mediu, pentru a fi cât mai credibili, bufonii erau mutilați pentru a da impresia că zâmbesc tot timpul, tăindu-li-se anumiți mușchi, care le transformau surâsul într-un rânjet permanent, terifiant.

De la ”Clovnul trist” la ”Clovnul ucigaș”

Cu alte cuvinte, deși fobia față de clovni (sau coulrofobia) pare a fi un fenomen relativ recent, originile sale sunt extrem de vechi. Primul strămoș al clovnilor moderni pare să fi fost un foarte apreciat comedian britanic de pe la 1800, Joey Grimaldi. Acesta a inventat masca standard de clovn, cu fața albă pictată cu roșu strălucitor în obraji, pentru a exagera trăsăturile faciale. Grimaldi a fost una dintre primele celebrități mondene și, dincolo de personalitatea flamboaiantă de pe scenă, a avut o viață extrem de tristă. Prima lui soție a murit în urma unei nașteri, iar fiul lui a fost răpus de alcoolism la nici 30 de ani. Acrobațiile spectaculoase făcute de Grimaldi l-au făcut să aibă probleme de respirație și dureri articulare crâncene spre sfârșitul vieții. ”Grimaldi a fost modelul clovnului trist, care râde pe scenă și plânge, singur, în cabina lui”, spune Stott. Versiunea franceză a lui Grimaldi a fost însă și mai sumbră. Jean-Gaspard Deburau, îmbrăcat în costumul clovnului medieval Pierrot, a ucis un copil în 1836, lovindu-l cu un baston în cap. Deși a fost achitat, datorită celebrității lui, această crimă avea să amplifice teama nerostită a oamenilor față de clovni.

În cel mai groaznic coșmar al coulrofobiei – un clovn ucigaș în serie avea să devină realitate odată cu apariția lui John Wayne Gacy, supranumit „clovnul asasin”. Temutul infractor părea, în viața de toate zilele, un om cât se poate de cumsecade – adesea, la petreceri, se îmbrăca într-un clovn, luându-și denumirea de Pogo și oferind copiilor dulciuri în timpul evenimentelor caritabile din Chicago. Dar, în aceeași peripoadă (1972-1978) el a ucis cel puțin 33 de tineri, până să fie prins și executat. Impactul asupra opiniei publice a fost atât de zguduitor încât chiar și azi, multe dintre personajele negative din cultura americană, precum Pennywise, din romanele lui Stephen King sau Joker, din Batman, apar purtând măști de clovni, expunând niște figuri surâzătoare spre a-și ascunde caracterul morbid.

Tudor Gabriel