Semnificaţiile versului “Şi ne izbăveşte de cel Rău”

Este cea mai des întâlnită traducere, în limba română. Însă traducerile sunt contraditorii, nu se ştie în mod sigur dacă este vorba de “rău” (neutru, adică răul în genere) sau ce „Cel Rău” (masculin, adică răul personificat, Diavolul.) În celelalte instanţe în care acest termen apare în Predica de pe Munte, este vorba de rău în general, nu neapărat de Diavol. Însă vom discuta despre amândouă.

Ce înseamnă „a izbăvi” sau a fi „izbăvit”?

Când a fost ultima dată când aţi folosit termenul „a izbăvi” într-o conversaţie sau relatare? Românul are obiceiul de a repeta mecanic rugăciunea, fără a lua seamă la ceea ce spune, la semnificaţia cuvintelor şi la încărcătura lor, grăbindu-se să termine şi să arunce o cruce undeva în zona pieptului, care numai cruce nu este, mai mult Cheia Sol. Este important să ştim ceea ce spunem şi este mult mai important să ştim ce spunem când ne rugăm. A izbăvi înseamnă a scăpa sau a salva. De multe ori am auzit că înseamnă a feri sau a proteja, ceea ce nu este acelaşi lucru. „Fereşte-ne de rău” înseamnă că noi nu cunoaştem răul, nu l-am cunoscut niciodată şi nici nu am dori să îl cunoaştem.

„Izbăveşte-ne de rău” înseamnă că noi cunoaştem răul, l-am trăit, l-am simţit, am fost împovăraţi de el, dar nu mai dorim acest lucru, dorim să fim înafara lui. Şi care este diferenţa, veţi întreba? Diferenţa este că noi nu suntem fără de păcat, nu suntem sfinţi şi nu suntem cei mai buni oameni de pe Pământ. A spune asta ar fi trufie, un adevărat păcat. În schimb, dacă dorim să fim izbăviţi de rău sau scăpaţi de el, admitem că greşim sau că la un anumit moment al vieţii noastre, am greşit. Am vorbit despre greşeală, despre iertare şi despre smerenia celui care ştiind că a greşit, se căieşte. Admitem că suntem oameni, care au dorit cunoaşterea binelui şi răului, şi admitem că nu ne dorim răul tocmai pentru că îl cunoaştem.

Să o luăm în felul următor: un părinte îi spune copilului său să nu pună mâna pe flacăra aragazului. Ştim foarte bine că flacăra arde, şi ştim de ce spunem asta copilului. Îi dorim binele şi nu dorim să sufere. Rareori, copiii chiar ascultă. Deseori, consideră că ceva le este ascuns, că ceva extrem de bun se ascunde acolo unde ei nu au voie. Şi pun mâna. Acum, simţind durererea, copilul va şti să nu mai pună mâna acolo. El va evita flacăra bineînţeles, dar nu pentru că părintele l-a avertizat, ci pentru că el însuşi a simţit pe pielea lui Răul. Gândiţi-vă că noi suntem copii, copiii Tatălui. Întotdeauna am fost avertizaţi de cutare sau cutare lucru, să îl evităm, să nu îl facem şi aşa mai departe. Ascultăm? Normal că nu, altfel nu am mai fi copiii Lui. Punem mâna şi ne ardem. Apoi plângem şi ne întrebăm de ce Dumnezeu nu face ceva să repare lucrurile. Dăm vina pe El, întrebând de ce permite Răului să aibă un loc în creaţia sa. Chiar ne îndoim de existenţa sa, din moment ce există atât rău în lume. Noi nu suntem sfătuiţi să facem cutare lucru bun sau să nu facem cutare lucru rău pentru binele lui Dumnezeu sau de dragul său. Toate poruncile, toate legile şi toate îndrumările au fost date omului pentru binele lui, al aproapelui său şi al omului.

Dacă furăm, îl prejudiciază asta cu ceva pe Dumnezeu?

Din moment ce el este creatorul şi stăpânul întregului Univers, normal că nu. Îl prejudiciază pe om. Dacă minţim, dacă înşelăm, dacă ucidem, îi facem oare Lui vreu Rău? El este sursa adevărului, aşadar nu poate fi minţit, este sursa vieţii, deci nu poate fi ucis şi este sursa dreptăţii, deci nu poate fi înşelat. Dar pe cine oare rănim? Rănim aproapele nostru şi pe noi înşine. Să ne gândim, aşadar, este de datoria lui Dumnezeu să repare ceea ce noi am stricat după ce am fost sfătuiţi să nu facem acel lucru? Este de datoria părintelui să oprească durerea ca prin minune dacă odrasla neascultatoare s-a ars? Normal că nu. Durerea trece, lecţia este uitată, şi repetată. Tot ce poate face Părintele este să ne consoleze în durere, şi să ne îndrume în continuare către bine. Asta cerem de fapt: îndrumarea Divină. Dar ce să  facem cu nevoia noastră de a face contrariul? De unde vine această nevoie? De la Cel Rău, fireşte. Acum, nu vom intra în discuţii teologice şi psihologice, dacă există sau nu Diavolul, sau Satana,  sau cine ştie mai ce demon. Oamenii dedicaţi unei religii, indiferent care ar fi aceasta, susţin că există un exponent real al răului, o entitate de sine stătătoare care îl guvernează, iar scepticii consideră că răul provine din noi  înşine şi că ideea de diavol este artificială. Cine are dreptate până la urmă?

Mihai Vârtejaru