La ce se referă versul “Vie Împărăţia Ta!”?

Următorul verset al acestei minunate rugăciuni – „Vie Împărăţia Ta!” este unul deosebit de special, deoarece menţionează unul dintre adevărurile rar înţelese aşa cum trebuie, anume Împărăţia lui Dumnezeu. Întotdeauna, Iisus îşi îndemna apostolii să propovăduiască un lucru extrem de simplu, că Împărăţia este aproape. Acest lucru a fost interpretat ca o profeţie despre viitorul apropiat al acelor timpuri, la fel ca şi acum. Oamenii au înţeles întotdeauna că este vorba de timp: peste puţină vreme va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Peste puţin timp, va veni Paradisul pe Pământ. 

Împărăţia lui Dumnezeu este accesibilă tuturor Aici şi Acum 

Împărăţia lui Dumnezeu este mereu aproape, o putem accesa oricând, şi nu trebuie să parcugem niciun drum. Toate călătoriile anevoiose către locaţii exotice, renumite pentru sfinţenia lor, sunt inutile când vine vorba de Împărăţie. Aceasta este Aproape. De ce nu spune oare Aici? Pentru că încă nu o vedem, nu vrem să o vedem, nu vrem să o acceptăm. Ea poate fi Aici, dacă acceptăm măcar această posibilitate. De ce nu spune Acum? Ea poate fi şi Acum, dacă noi suntem gata ca Ea să vină. Oamenii trăiesc cu ideea că Împărăţia Tatălui este undeva în Cer, undeva sus, unde ei nu pot ajunge, cel puţin nu pot ajunge cu uşurinţă, de aceea trebuie să o facem să se manifeste, să devină Aici. Oamenii mai trăiesc cu ideea că Împărăţia Sa este undeva după moarte, sau peste 2000 de ani, sau la Judecata de Apoi, în niciun caz acum. Dar ea poate deveni Acum, dacă noi ne-o dorim. Dacă Împărăţia lui Dumnezeu este Aici şi Acum, omul trăieşte în Atunci şi Acolo. Trebuie doar să vrem să o prindem din urmă, să nu mai considerăm Împărăţia ca pe ceva distant şi greu accesibil, ci acel Acasă de care spiritului uman îi este dor. Iisus mai spunea că cei bogaţi nu vor intra în Împărăţie, dar cei săraci o vor moşteni.  

În Împărăţia lui Dumnezeu este loc pentru oricine vrea să o viziteze 

Este cu putinţă ca Tatăl să ne condiţioneze din punct de vedere financiar? Este posibil ca toţi oamenii bogaţi să fie excluşi din Împărăţie, chiar dacă printre ei se află suflete bune, milostive şi luminoase? Este posibil ca toţi cei săraci să intre, chiar dacă printre ei se găsesc oameni răi, criminali sau sadici? Cu siguranţă, nu starea materială sau financiară intră în discuţie, ci ceea ce omul are cu sine, în sine. Cu cât suntem mai bogaţi, cu atât avem mai multe poveri. Un om poate fi bogat în bani, însă are de condus afaceri, are de plătit taxe, are de echilibrat certuri între subalterni, are griji în privinţa investiţiilor sale, şi aşa mai departe. Un om bogat în proprietăţi poate profita din ele, dar îşi face griji în permanenţă din pricina problemelor pe care le poate întâlni şi din pricina administrării acestora. Un om bogat în idei sau gânduri este dezorientat, are multe alegeri de făcut, este descumpănit de multitudinea de lucruri pe care le ştie şi câteodată este şi mai descumpănit de multitudinea de lucruri pe care le mai are de aflat. Un om bogat în prieteni se va bucura de prezenţa acestora, dar se va confrunta cu posesivitatea unora şi cu reproşurile altora, şi nu va putea niciodată să îi mulţumească pe toţi. Nouă ne place să trăim în împărăţia cerească, dar dacă se poate, si cu avantajele celei pământeşti.  

În Împărăţia Tatălui există numai fericire?

Împărăţia Cerului cere simplitatea şi sacrificiul lucrurilor care nu ne trebuie. Dacă în Împărăţia Tatălui nu există certuri, avocatul o va considera păguboasă, nu-i aşa? Dacă în Împărăţia Tatălui ne putem bucura de prezenţa Sa şi de lumina Sa, preotul va rămâne fără slujbă. Dacă în această Împărăţie nu ar exista boli, medicul s-ar plicitisi şi nu ar mai avea respectul nimănui. Adevărul este că noi nu vrem să intrăm în Împărăţie pentru că nu vrem să lăsăm lucrurile care ne plac şi care ne definesc, „bogăţiile” noastre. Nu vrem să renunţăm la nimic din ceea ce ne face, iar aici nu vorbim de bani. Nu vrem să renunţăm la ideile noastre fixe, la felul în care ne văd ceilalţi, la prestigiul nostru, la mândrie, la aşteptări, la diviziunile care ne crează identitatea. În Împărăţia veşnică nu există nici clase sociale, nici prejudecăţi morale, nici naţionalităţi sau rase, nici religii. Nu există multe lucruri care nouă ne sunt dragi, de aceea cei „săraci” vor moşteni împărăţia, cei care nu le au şi cei care renunţă de bunăvoie la ele. Iisus mai spunea că cei care vor dori să intre în Împărăţia Tatălui, vor trebui să fie precum copiii.

Cum sunt oare copiii? Trebuie să ne întinerim? Să ne facem cumva mici? Copiii sunt inocenţi, spun mulţi.  Mulţi copii sunt, dar nici pe departe nu sunt  toţi. Copiii greşesc deseori, îi fac pe alţi copii să sufere, însă când greşesc şi îşi dau  seama, cer iertare părintelui.

Starea de copil  a omului are trei trimiteri iniţiatice

• Prima este legată de sărăcia copilului. Copilul nu  este bogat aşa cum am explicat mai înainte,  este sărac. Este fericit în această sărăcie a  lui, nu are nicio profesie, rasă, neam, înclinaţie  sau stare. Este copil. Orice copil se defineşte  aşa. Mulţi nici nu-şi conştientizează  sexul, iar noi îi compătimim drept prostuţi  că nu pot face diferenţa dintre o fată sau un  băiat, dar până şi acest lucru este un har  divin pe care numai copiii şi marii înţelepţi  îl posedă. Ei nu au nimic de oferit decât iubire,  nu vor să aibă decât ceea ce le este  necesar, în rest, vor să se joace, să exploreze  mediul în care se află.
• Al doilea aspect este inocenţa lui, vorbind de copilul mic, de nou  născut. El nu a greşit cu nimic, nu are vinovăţie  şi a început de la zero în drumul său  Omul care îşi trăieşte viaţa în  curăţenie, fără a răni pe nimeni şi fără a  stârni nimic în jurul lui poate fi numit, din  punct de vedere iniţiatic, copil.
• Al treilea aspect se leagă de părinte. Omul nu este copil  dacă nu realizează că are un Tată, aşa cum  copilul nu există pur şi simplu, ci este  copilul cuiva. Când vedem un copil îl  definim ca fiu sau fiică a părinţilor săi. Când  noi ne considerăm oameni, ne definim ca fii  sau fiice ai părinţilor noştri, însă înainte de  toate trebuie să ne considerăm fii şi fiice ale  Tatălui.

Aşa putem fi copii, nu evitând  greşelile. Copilul ascultă de părinte şi îl lasă  pe acesta să îl ghideze, să îl susţină, să îl  hrănească. Chiar şi copilul care nu mai are  părinţi are, de fapt, părinţi. Dacă părinţii nu  mai pot fi văzuţi, nu înseamnă că nu mai  sunt. Omul a uitat că dacă nu îl poate vedea  pe Tatăl, acest lucru nu înseamnă neapărat  că El nu există. Atât timp cât are copiii,  Dumnezeu există şi este Tată, iar atât timp  cât noi existăm, suntem copiii săi. Dumnezeu  nu este stăpân, altfel Iisus ar fi spus  că trebuie să ne facem slugi sau sclavi. El a  spus că trebuie sa ne facem copii, pentru că  el ne este Tată. Împărăţia sa este pentru cei  săraci şi pentru copii, dar iată cât de bogate  sunt aceste două cuvinte când le rostim cu  inima.  Vie Împărăţia Ta! 

Mihai Vârtejaru