Cum percepem smerenia în context religios?

Prin filtrul unei religii care s-a altoit într-un mod cel puţin discutabil pe fundamentul dacic al poporului român am ajuns să pricepem acest concept spiritual în mod deformat. Am vorbit odată cu un prieten, absolvent de teologie şi l-am întrebat ce este smerenia. Mi-a răspuns că „smerenia este acel lucru care apare în momentul când nu mai găseşti nicio soluţie.” Mi-am pus atunci o întrebare: dacă ne-am obişnuit să fim verificaţi dacă suntem sau nu smeriţi de către autorităţile religoase ale vremii, de unde sunt eu sigur că ei ar şti despre ce vorbesc? Că ei reprezintă ce spun? Şi că numai atunci când nu mai ştiu ce să fac, ce soluţii să mai găsesc, definesc ceva spiritual pe fondul neputinţei sau al limitărilor mele interioare?

Smerenia nu înseamnă înjosire, deşi religia asta ne învaţă

Mi se pare absolut barbară o astfel de definiţie însoţită de o astfel de stare sufletească. În plus, într-o ţară carpatică dar cu o mare influenţă balcanică, „capul ce se pleacă”, de cele mai multe ori mişeleşte, denotă denaturarea totală a acestui concept. De ce să cred într-un concept mult lăudat care mă obligă să-mi reduc la tăcere conştiinţa din moment ce el este definibil prin negaţii? „Să nu fii trufaş, să nu fii mândru, să renunţi la ego…” Bine, bine dar astea pot fi cele mai eficiente instrumente de manipulare ale bisericii, menite să-i pună pe oameni cu botul pe labe, ca pe nişte căţeluşi cuminţi: ”Fiţi smeriţi, fiţi blânzi, lăsaţi-ne pe noi să decidem pentru voi ce e bine şi ce nu”. Reprezentanţii bisericii s-au făcut proprietarii fiecărei calităţi divine, blocând după cum au chef uşa către rai. Nici ei nu intră, nici pe alţii nu-i lasă să intre.

Cine poate să-mi spună ce este smerenia fără a-mi spune ce nu este? Pentru mine, robotizarea la care ne invită biserica noastră care s-a adaptat foarte rapid la mentalităţile capitaliste nu reprezintă nimic. Homosexualii şi oamenii fără şanse în viaţă de care mănăstirile sunt pline nu au altceva ce spune decât să repete nişte texte din literatura patristică.

Religia, acest uriaş proiect de magie neagră care a cuprins ţări şi popoare ne leagă strâns de ea, insuflându-ne concepte pe care nu le poate susţine. Dovedeşti că eşti pe drumul cel bun dacă pui acatiste la biserică, dai bani la popă şi, în general, dacă dai din cap şi eşti plin de trăirile sufleteşti admise ca fiind bune. Zic trăiri pentru că mentalul uman este infestat de „cum e bine şi cum nu e bine”. Nu domnilor preoţi, nu! A fi smerit cu adevărat este un lucru sublim, un lucru care se trăieşte cu adevărat numai în profuzimea inimii. Capul plecat este în faţa lui Dumnezeu pe care-l recunoşti în ceilalţi şi în propria fiinţă, nu în faţa prinţilor acestei lumi, indiferent ce nume poartă. Şi aici ne apropiem de cele mai vechi filozofii ale lumii, care dintotdeauna au afirmat că Divinitatea sălăsluieşte în sufletul omului, şi nu în afară.

Toate celelalte calităţi ale personalităţii noastre nu au nici o valoare dacă nu sunt completate de smerenie

A fi precum o cocă moale, modelabilă în mâinile oricui, gata de a fi manipulat şi cu creierul bun de spălat nu rezonează cu vibraţia divină. Demnitatea, iubirea, chiar capacitatea de a–ţi manifesta valorile fiinţei fără a cade în orgoliu sunt accesibile numai celui care îl manifestă pe Dumnezeu pe deplin. Iar deplinătatea nu apare decât când eşti smerit.

Precum aţi înţeles din acest text, semnul se formează pe toate structurile fiinţei. Impulsurile bisericii ne duc doar până la mentalul inferior, umplând acest corp cu texte şi atitudini pe care unii au ajuns să le manifeste automat, doar ca să facă impresie frumoasă şi să-şi mai câştige o parohie.

Cum rămâne însă cu corpurile noastre superioare, Manas, Buddhi, Atmi? Dacă latura Alfa a Tronului Divin reprezintă Iubirea atunci latura Omega – ultima – reprezintă smerenia. Cel care a putut să afirme „Eu sunt Alfa şi Omega” a vindecat oameni, a vestit Împărăţia Cerurilor pentru mulţi şi a înviat pe unii din morţi. A făcut de toate, a manifestat cât mai multe din calităţile Sinelui. Tocmai acest lucru este una din diferenţele dintre manifestările divine şi cele egotice, despărţite de Dumnezeu: numai smerenia certifică faptul că valorile, inteligenţa, demnitatea şi iubirea ta sunt de la Cel de Sus. Ele nu merg decât împreună. Smerenia închide cercul, arătând că nu-ţi poţi manifesta Divinitatea interioară decât în acest fel. Bunătatea, genialitatea, puterea de a-i vindeca pe alţii nu sunt complete, nu rulează la capacitate maximă fără smerenie. Cu toate astea, fără demnitate, fără viaţă autentică în Hristos… ea nu se poate defini.

Câte calităţi ale smereniei întruneşte Biserica?

Unele aspect din cele enumerate mai sus nu sunt nici măcar îngăduite… Cei răi au scos din ei orice brumă de trăire divină, ajungând astfel să avem inteligenţă luciferică, voinţa aceea încordată luciferică şi, precum se vede… smerenie luciferică. Cine vrea să vină la tine şi să–ţi taseze stucturile, să te facă una cu pământul sufleteşte doar pentru a avea el siguranţa că eşti smerit… nu ştie despre ce vorbeşte. În lumea lui Dumnezeu nicio calitate nu se manifestă despărţită de altele, nu există canoane şi precepte limitate. Conceptele se învecinează şi se definesc reciproc, legându-şi semnificaţiile şi trăirile unele de altele. În Lumina Impulsului Hristic cred că e timpul să vedem smerenia prin lentilele libertăţii şi nu ca un fel de „câine de pază” al drumului spre un Dumnezeu exterior. Dumnezeu nu e decât în tine şi în alţii, şi când nu mai eşti smerit l-ai scos în totalitate din fiinţa ta şi pe tine din El. E timpul să simţim acest concept şi să-l trăim în mod liber şi autentic, lăsând deoparte „manualele” aprobate de alţii .

Alex Marinică