Cum interpretăm finalul rugăciunii “Tatăl Nostru” ?

Mulţi dintre noi consideră că după ultimul vers discutat, rugăciunea se termină. Într-adevăr, în versiunea care se află în versetele 2-4 ale capitolului 11 din Evanghelia după Luca, „ci ne izbăveşte de cel rău” este ultimul.

Care este finalul rugăciunii “Tatăl Nostru”?

Însă varianta pe care o preferăm, cea din Evanghelia după Matei, capitolul 9, versetele 9-13, apare la final încă o porţiune, numită doxologie: „Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava (mărirea), acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin.”Unii susţin că nu ar face deloc parte din rugăciune, însă acest lucru este de lăsat în seama specialiştilor. Doxologia (moment din liturghie când se preamăreşte numele lui Dumnezeu) aminteşte de una dintre laudele lui David, din Cartea I-a a Cronicilor (Paralipomena), capitolul 29, versetul 11: „A Ta este, Doamne, măreţia şi puterea şi slava şi biruinţa şi strălucirea; toate câte sunt în cer şi pe Pământ sunt ale Tale; a Ta este, Doamne, împărăţia şi Tu eşti mai presus de toate, ca unul ce împărăţeşti peste toate.” Vom comenta şi această doxologie, care încununează foarte frumos finalul rugăciunii.

Cum credem că este în Împărăţia Tatălui?

O vom împărţi în două versuri, iar acum va fi de ajuns să vorbim despre primul: „Căci a Ta este Împărăţia.” Precum bine ştim, nu este prima dată când Împărăţia este menţionată în rugăciunea domnească. Spuneam că sintagma „Împărăţia lui Dumnezeu” are multe semnificaţii, cu greu abordabile într-un singur articol. Această împărăţie este percepută de obicei de omul simplu, de creştinul de rând, ca fiind Raiul sau Paradisul. Când spunem despre cineva că „s-a dus la Domnul” e de rău, nu? Adică a murit. Cei mai mulţi înţeleg lumea noastră şi cea spirituală ca un univers tripartit, dominat de trei entităţi: Pământul, stăpânit de om, Iadul, stăpânit de Diavol şi Cerul, stăpânit de Dumnezeu. Pentru mulţi, Dumnezeu este o figură paternă, dură, care stă undeva sus şi face regulile, conduce destinele şi trimite ploi, grindină sau soare. Acest Sus este bineînţeles Cerul, Împărăţia Tatălui. Cu greu putem explica mai pe înţelesul tuturor că lucrurile nu stau chiar aşa. Împărăţia lui Dumnezeu este în primul rând, Creaţia, întreg Universul, tot ce există şi ce poate fi imaginat, tot ceea ce a existat vreodată, există în prezent şi se va materializa pe viitor constituie Împărăţia Sa. Şi în al doilea rând, pentru că toate lucrurile superioare se oglindesc în cele inferioare, precum în Cer, aşa şi pe Pământ, al doilea înţeles al Împărăţiei este Omul.

Omul este creaţia lui Dumnezeu, dar lumea în care trăim a cui este?

Aici nu ne referim la teoria creaţionistă şi la evoluţionism, ne referim la originea divină a omului în calitatea sa de fiinţă triplă: trup, suflet şi spirit. Dumnezeu este stăpân al întregului Univers deoarece nu este numai creatorul său, ci şi sursa acestuia. Este firesc ca cineva care creează ceva din sine să aibă autoritate asupra acelui ceva. Aşa cum oamenii dau naştere copiilor şi îi numesc „ai lor”, la fel şi Dumnezeu creează lumea şi omul şi sunt numite „ale Sale.” În momentul în care ne dăm seama de vastitatea creaţiei, ne cutremurăm… Nimic nu ne oferă o perspectivă mai bună asupra omnipotenţei sale decât gândul că tot ceea ce există este în stăpânirea cuiva, creeat de acel cineva şi care îşi află originea în el. În primul rând ne ridicăm ochii spre orizont şi ne dăm seama cât este de imens. Apoi ne gândim cât de mic este orizontul comparativ cu planeta noastră. Apoi ne gândim cât de mică şi insignifiată este planeta noastră în sistemul solar, în galaxie, în Univers, şi aşa mai departe. Nimic nu ne poate cutremura mai mult decât gândul la Creatorul şi Stăpânul acestui infinit. Şi totuşi, acestui stăpân îi spun „Tată”: nu-i aşa că e miraculos? Şi totuşi, când spun „Vie Împărăţia Ta”, la ce mă refer? Să vină tot Universul înspre mine? Ce aş face eu cu el? Când chemăm Împărăţia lui Dumnezeu, chemăm cunoaşterea acestui fapt, invocăm taina suveranităţii divine. Noi nu considerăm lumea ca fiind a lui Dumnezeu, avem o percepţie foarte limitată. Dacă întreb un copil a cui e jucăria, îmi va răspunde că este a l ui. Dacă îl întreb, el al cui este, îmi va spune numele  părinţilor. Dacă întreb părinţii a cui e casa  lor, îmi vor spune numele titularului din acte,  iar dacă întreb al cui e oraşul, mi se va da  numele primarului. Similar, ţara este a  preşedintelui, planeta este a puterii economice  cea mai puternică şi aşa mai departe.

Şi în creştinism e la fel, nu? După cum spuneam, cerul e al lui Dumnezeu, Iadul al Diavolului.  Până la urmă însă, şi pe diavol şi pe  îngeri şi pe om tot Dumnezeu i-a creat. Toate  au un stăpân. Dacă au toate un stăpân însă, ale cui sunt stelele cerului, cerul însuşi,  ploaia, frumuseţea, iubirea, timpul? Nu pot fi ale nimănui. Şi dacă toate au un stăpân,  până şi stăpânii au un stăpân, la urma  urmei, cum orice părinte are la rândul său  părinţi. Şi în cine se pot regăsi aceste calităţi  decât în Dumnezeu? El este un părinte bun  şi ne lasă să ne jucăm cu jucăriile noastre:  lasă umanitatea să spună că Pămânul îi  aparţine, lasă românii să creadă că teritoriul  în care trăiesc este al lor, lasă părinţii să  creadă că au drept de viaţă şi de moarte  asupra copiilor şi aşa mai departe. Toate  acestea poartă de fapt un singur nume, cel  mai cumplit nume ce poate exista:  „Împărăţia Mea!” Nimic din ceea ce avem,  vrem să avem sau din ceea ce există nu  considerăm că este al lui Dumnezeu. Vrem  să facem ca noi. Chiar şi când suntem  sfătuiţi să nu facem aşa, ne atrage mai mult  să facem ceea ce vrem noi, nu ceea ce  consideră majoritatea că este bine. La fel şi  părinţii, îşi impun concepţiile şi dorinţele  asupra copiilor. Omul vrea să aibă, să  deţină, să controleze şi când obţine ceea ce  a vrut, începe şi vrea mai mult. În momentul  în care vrem cu adevărat să fim dedicaţi lui  Dumnezeu, cu trupul, cu sufletul, cu spiritul,  cu inima şi mintea, atunci ne dăm seama că  trebuie să recunoaştem cui i se cuvin de fapt  toate şi cine le este stăpân. Oferim ceea ce  avem sau ceea ce credem că avem lui Dumnezeu.  Făcând acest lucru, nu numai că  înfăptuim actul corect, dând lui Dumnezeu ce  este al lui Dumnezeu, dar scăpăm de povara  lumii…    

Mihai Vârtejaru