Chemarea interioară: un drum care te așteaptă să-l alegi

Dacă societatea ar fi un mecanism mereu în mișcare, cred că energia care ar alimenta-o s-ar numi conformism. Aderând la normele transmise din generație în generație, „creăm” un loc sigur în comunitate atât pentru noi înșine, cât și pentru cei din jur. Prin raportarea la norme comune cum ar fi drepturile fundamentale ale omului, asimilăm valori morale necesare unei vieți armonioase. Care este punctul din care normele, obiceiurile și prejudecățile alimentate social îngrădesc dezvoltarea individuală?

Teoretic, majoritatea este cea care stabilește nivelul de „normalitate”. Totuși, normalitatea nu este reprezentată de personalități model (care întrunesc calități precum: înțelepciune, compasiune, optimism, altruism, ș.a.m.d.),  acestea fiind, de obicei, o mică parte din totalul populației. Cum stabilim linia fină între a ne conforma așteptărilor sociale și a ne urma propria chemare? Ideal este să conștientizăm că o bună parte din felul în care ne raportăm la viață ne-a fost insuflat prin educație.

Standardele societății vs. dorințele tale personale

Este ceea ce dorește societatea de la mine echivalent cu ceea ce îmi doresc eu să împlinesc în propria-mi viață?

De cele mai multe ori, se ajunge la compromisuri. Un exemplu ar fi alegerea de a nu îți urma pasiunea, de teamă că nu vei dispune de suficiente resurse financiare. Teama de eșec zidește un loc călduț, numit zonă de confort, în care totul pare să se rutineze, devenind predictibil. Alan Watts ne aduce în vedere un lucru simplu, care ne scapă din vedere: bucuria se naște din surpriză, iar controlul nu lasă loc de surprize.

Cum ar putea să trăim surpriza dacă am ști dinainte ce urmează să se întâmple?

Partea bună este că nu avem cum să știm, oricât de mult ne străduim să analizăm și să facem predicții. De aceea, poate, cea mai bună șansă este să facem ceea ce ține de noi, în momentul prezent, renunțând la așteptări. Pare dificil, însă atunci când luăm lucrurile pas cu pas, fiind cu totul implicați, nu avem cum să nu trăim o experiență valoroasă. În dansul cu viața, pare că uităm câteodată să ne lăsăm purtați de muzică, să descoperim un nou mod de a fi.

Alegem doar cu mintea pentru că nu avem încredere în inima noastră, deși ea ne bate la cap să urmăm calea bucuriei, amplificând vocea interioară până când n-o putem ignora. Teama de a lua alegeri cruciale în acord cu Sine este de multe ori alimentată de nevoia exagerată de aprobare. Ezitarea este tot o alegere: aceea de a amâna procesul propriei deveniri. De cele mai multe ori, apare iluzia că sursa neîmplinirii se află undeva în exterior, dar ea se află tocmai în interior, alături de responsabilitatea pentru Sine. Oare ce este mai important:

Să-mi ofer mie însămi/însumi propria aprobare sau să caut mereu aprobarea celor din jur, adesea fluctuantă și filtrată prin prisma valorilor personale?

Drumul nebătătorit ascunde deopotrivă bucurii și provocări. Chiar dacă nu se știe ce vom descoperi la capătul său, să avem mereu în vedere că destinația este însăși călătoria. Ce credeți: Urmați o cale anume sau sunteți însăși calea? Din rucsacul călătorului nu pot lipsi încrederea, răbdarea și perseverența de a merge mai departe, în ciuda eventualelor obstacole. Iar dacă vă gândeați că sunteți singurii care vă confruntați cu dificultatea de a alege între social și personal, vă spun că preocuparea este chiar… mitologică!

Joseph Campbell a explorat o sumedenie de mituri și a ajuns la concluzia că există un pattern, un model de experiență comun în aventurile eroilor din diverse culturi, anume separare, inițiere, întoarcere. Cu alte cuvinte, eroul se desprinde din societate și pornește într-o aventură ale cărei provocări îi șlefuiesc inițierea. El descoperă, ca urmare a încercărilor, că deține niște daruri interioare, pe care începe să le manifeste. La final, se întoarce în comunitate cu tot cu bogăția autocunoașterii, oferind acum societății contribuția sa unică. Se pare că, în mod paradoxal, cu fiecare persoană care își descoperă și își urmează calea, societatea devine mai bună.

Redau aprecierile finale ale lui Campbell, din cartea „Eroul cu o mie de chipuri”:

„Eroul modern care are curajul să asculte chemarea și să caute regatul acelei prezențe cu care suntem sortiți să ne reunim nu poate –  și nici nu trebuie – să aștepte ca societatea căreia îi aparține  să se elibereze de crustele mândriei, fricii, avariției raționalizate și ipocriziei sanctificate. (…) Nu societatea este cea care trebuie să-l călăuzească și să-l salveze pe eroul creativ, ci exact invers.”

 Ioana Olărașu