Ce înţelegem prin versul “Facă-se Voia Ta!” din rugăciunea “Tatăl Nos...

În nemărginita Sa iubire pentru creaţia Lui, Dumnezeu a dat omului un dar deosebit de important: Liberul Arbitru. Oamenii pot opta să facă aşa cum doresc şi pot experimenta toată gama de emoţii, sentimente şi stări. Trăind într-un anumit fel, oamenii îşi pot alinia viaţa în direcţia care oferă satisfacţii, bucurii şi împliniri, sau în direcţia care aduce frustrări, tristeţe şi suferinţă.

Putem alege una dintre cele două căi: Bine şi Rău

Prima direcţie a fost numită Bine iar cea de-a doua a fost numită Rău. Omul este cel care a creat aceste două noţiuni, experimentând viaţa în toate aspectele ei. A decis că anumite acţiuni, precum iubirea semenilor şi caritatea, sunt bune, deoarece ţes în jurul nostru o pânză de armonie şi pace, iar alte acţiuni, precum violenţa şi ura, sunt rele, fiindcă aduc în viaţa celorlalţi – şi invariabil, într-a noastră – suferinţă. Omul este îndreptat să facă bine nu pentru că Răul în sine este interzis, ci dintr-o raţiune mult mai simplă: dacă vrei să-ţi fie bine, fă bine. Ceea ce facem, gândim şi vorbim crează lumea în care ne desfăşurăm existenţa. Dacă eu doresc să îmi fie bine, am două căi: fac bine sau fac rău. La fel, dacă eu doresc să îmi fie rău (să nu râdem, există astfel de oameni, se numesc masochişti) atunci am din nou două căi: să fac rău sau să fac bine. Cel care vrea să îi fie bine va fi mulţumit numai dacă va face bine. Făcând rău, se va alinia liniei opuse, şi va obţine rezultate opuse. Şi viceversa. Nu putem obţine binele făcând rău, nu putem avea rezultate bune şi plăcute din acţiuni rele sau răuvoitoare. Se subînţelege că toate religiile lumii şi toate codurile morale sau legislative au la bază ideea că omului îi place binele. Astfel, se naşte interdicţia de a face rău.

Dacă Dumnezeu există, de ce există atât rău în lume?

Încălcarea acestor norme constituie ceea ce noi numim Păcat (în cazul codurilor religioase) şi Delict (în cazul codurilor morale). La urma urmei, omul nu greşeşte şi nu păcătuieşte decât faţă de el însuşi. Aud de multe ori un argument al ateilor: Dacă Dumnezeu există, de ce există atât rău în lume? Dacă Dumnezeu există, de ce nu îndreaptă toate nedreptăţile? De ce nu eradichează foametea planetară? De ce nu opreşte războaiele? Răspunsul este teribil de simplu: pentru că nu El le cauzează, nu El le face, ci noi. Oamenii fac nedreptăţi, oamenii produc foamete şi oamenii încep războaie, nu Dumnezeu.

Totul în lume este  aşa cum este din pricina  Liberului Arbitru. Există război  pentru că omul vrea mai multe bogăţii. Există foamete pentru că omul vrea mai multe resurse  decât are nevoie. Există crime  pentru că omul vrea drept de  viaţă şi de moarte acolo unde  nu are, de fapt, niciun drept.  Dar cum rămâne cu cruciadele?  Cu jihhad-urile? Cu  războaiele religioase? Cu  crimele comise cu crucea sau  Biblia în mână? Nici aici Dumnezeu  nu are vină, ci omul este  cel care porneşte totul. Libertatea  este o sabie cu două  tăişuri, spunea un înţelept.  Suntem liberi să căutăm binele  sau răul. Şi dăm de bine sau  de rău, în funcţie de ce facem.  Omul face voia sa, deci automat,  va obţine unul din cele  două rezultate. Câteodată  omul confundă binele cu răul,  în special când consideră că  face bine pentru sine, şi nu  pentru ceilalţi. Un bine făcut  pentru sine, fără a lua aminte  la ceea ce vor ceilalţi, este de  fapt un rău. Un om căruia îi  place focul şi căldura va putea  fi un metalurgist, un sticlar, un  olar sau un brutar bun (luând  aminte la nevoile celor din jur)  sau un piroman sadic (trecând  peste noţiunea de bine pentru  ceilalţi).

Omul face ceea ce  vrea, şi trăieşte cu consecinţele  acţiunilor sale

Dar există încă o cale, pe care puţini merg, pe  care puţini o aleg. Calea cea  mai bună este a face voia lui  Dumnezeu. Bineînţeles, nu vorbim  despre cei care cred că Îl  aud pe Dumnezeu şi vorbesc cu El la fel cum ar vorbi cu un  vecin, nici cei care atribuie propriilor  interese titlul de „voia lui  Dumnezeu”, cum făceau unele  personalităţi religioase. Vorbim despre a ne conduce după  glasul inimii şi despre lipsa revoltei.  Când ni se întâmplă ceva rău, ne întrebăm:  „De ce mie? De ce nu altuia?  Eu nu merit aşa ceva”. Orice suferim vine ca un semn al comportamentului deviant, fie că noi conştientizăm  acest lucru sau nu.  Pentru a ne purifica de răul pe care l-am comis, trebuie să îl recunoaştem,  să îl acceptăm şi să ne  cerem iertare. Revolta şi reproşul adresat lui Dumnezeu nu rezolvă  problema. Şi nici refuzul de a merge la biserică. Am întâlnit o femeie al cărei băiat a picat la examenul de  admitere în facultate. Arăta cu reproş  spre o icoană şi spunea: „În  fiecare zi m-am rugat, am fost Duminica la Biserică, am aprins  lumânări. Acuma gata! Nicio  lumânare nu mai aprind! Adio!”

De  parcă lui Dumnezeu i-ar fi folosit  lumânarea…  Când suntem împresuraţi de  necazuri, este mult mai bine să ne  îndreptăm gândul şi inima către  Tatăl şi să spunem: „Facă-se voia  Ta.” Când avem de făcut o alegere  grea, putem să ne rugăm la fel, pentru  a fi luminaţi spre o alegere cât  mai bună cu un scurt „Facă-se voia  Ta.” Nu avem cum să pierdem dacă  ne punem acţiunile în slujba Divinităţii,  ci mai mult, totul va fi  călăuzit spre bine în cel mai surprinzător  mod. Încercaţi doar… 

Mihai Vârtejaru