Cât de benefic este să fim dependenţi de cauze nobile?

Avem tendinţa să ne amăgim că dependenţa de dreptate, adevăr, bun simţ, nobleţe şi alte lucruri normale este bună.

Nu întotdeauna scopul scuză mijloacele

Când porneşti pe o cale spirituală îţi spui că trebuie să schimbi multe lucruri la tine şi să încerci să nu faci rabat de la calitate. Înainte aveam tendinţa să iau de la oameni bogaţi, sensibilizându-i, şi să-i ajut pe cei săraci. Să mişc lucrurile ca să se împlinească anumite destine, să îndrept uneori şi cu sila năravuri proaste şi vicioase, să fiu negociator sau arbitru în situaţii limită din care ieşeam foarte „şifonată”, să-i apăr pe cei slabi chiar dacă meritau să primească o lecţie dură. Acum mă „mănâncă” dreptatea şi corectitudinea. Sunt dependentă de corectitudinea lucrurilor sau a situaţiilor şi-mi doresc ca acestea să fie cât se poate de drepte. Într-o lume relativă totul este relativ, iar lucrurile care par drepte şi corecte pentru mine nu se văd la fel şi de la alţii. Când este vorba să priveşti la nedreptatea de pe stradă, din anumite cazuri sociale, treacă-meargă, mai înghiţi, pentru că nu poţi să te implici prea mult, dar…

Te poţi simţi împăcat cu nedreptatea şi înşelăciunea din familia ta sau din mediul în care lucrezi?

Rudele ţi le dă Dumnezeu şi prietenii ţi-i alegi singur! La persoanele îndoielnice accept şi înşelăciunea şi omiterea şi nedreptatea… Când este vorba de persoane care se dau modele de conştiinţă şi spiritualitate – mă blochez. Oamenii au fost învăţaţi să admită falsul, meschinăria şi ipocrizia la cei apropiaţi lor, trecându-le la „neobservate” ca să nu existe discuţii tot timpul. Laşi azi de la tine, laşi mâine… şi devii laş! Dacă n-am avut linişte în familie şi în colectivul cu care lucrez, s-a datorat incapacităţii mele de a trece cu vederea înşelăciunile şi strâmbătatea. În general, oamenii obişnuiţi trăiesc firesc în minciună, înşelăciune, nedreptate.

Dar cum pot să trăiască aşa oamenii cu mari pretenţii spirituale? Realizez că asta este pretenţia mea faţă de oamenii de lângă mine şi că nu sunt o persoană tocmai înţeleaptă pentru că oamenii înţelepţi nu se ataşează de aşa ceva sau de un rezultat anume. Şi totuşi cum să trec cu vederea şi să mă împac cu situaţii anormale acceptând că sunt normale? Cunosc persoane spirituale care îi învaţă pe alţii cum să trăiască, cu ce să se îmbrace, ce să mănânce, cum să respire, cum să-şi găsească liniştea în natură, dar care nu practică nimic din ce spun. Rămâne valabilă zicala „să faci ce zice popa, nu ce face el”! Probabil că eu în alte vieţi am experimentat lecţia înşelăciunii prin încrederea oamenilor în mine şi acum mă apucă groaza când oamenii de lângă mine înşeală fără pic de mustrări de conştiinţă şi încerc să mă opun din răsputeri acestui fenomen. Ghiciţi cam ce se întâmplă cu mine? Tot timpul am un conflict cu persoanele care practică asemenea lucruri. Şi bineînţeles că acestora le este greu să mă înţeleagă şi să mă tolereze. Părerea mea este că astfel de lucruri nu trebuie să se întâmple nici în familie, nici între prieteni şi în nici un caz între oameni spirituali care dau lecţii de viaţă altora!

Ce se întâmplă atunci când una gândim şi alta facem?

Ce-aţi zice dacă v-aş vorbi despre necesitatea întemeierii familiei ca o garanţie a societăţii viitoare şi eu aş fi lesbiană, sau v-aş vorbi despre nevoia de a fi corectă şi cinstită dar eu înşel peste tot pe unde pot înşela, ori v-aş scrie articole „culese” de pe aici, de pe acolo, de pe internet şi le-aş da ca pe emanaţiile minţii mele, sau v-aş vorbi despre alimentaţie corect şi eu aş mânca de la fast-food-uri şi aş bea Coca-cola, sau şi mai grav, v-aş vorbi despre iubire necondiţionată dată din suflet dar eu v-aş da iubirea mentalului meu?… M-aţi mai considera demnă de încrederea dumneavoastră? Aţi mai citi ce vă învăţ şi eu? Aţi mai crede în mine? Ar trebui să las lucrurile să curgă, să nu-mi mai fac griji pentru lumea care se lasă păcălită, să nu-mi mai fac duşmani gratuit pentru principiile mele legate de dreptate, bun simţ şi cinste, să-mi văd de ascensiunea mea renunţând la orice fel de pretenţii.

Totuşi, rămân la convingerea că oamenii ar trebui să înveţe să simtă, să citească cu sufletul nu cu mintea, un om, o carte, o revistă, o situaţie… Ataşamentele de orice fel aduc nefericire şi insatisfacţie. Idolii falşi nu ajung pe culmi de glorie fără contribuţia noastră masivă la această idolatrie, iar noi îi susţinem cu puterea pe care le-o dăm şi cu consideraţia noastră prost plasată. Dacă sunt cu adevărat mari nu au nevoie de adoraţia nimănui, rămân modeşti şi la locul lor. Şi nu se umplu de putere prin adoraţia noastră. Trataţi pe cei mari cu respect, dar nu cu adoraţie. Adoraţia păstraţi-o pentru Dumnezeu care ne-a creat şi ne-a dat posibilitatea să ne manifestăm. Cei care sunt cu adevărat maeştri se pun în slujba oamenilor, aproape neobservaţi, modeşti, cu bun simţ, fără orgolii, pretenţii şi nevoie de adoraţie. Cel mai mare îl va servi întotdeauna pe cel mai mic, asta e ordinea divină. Numai oamenii lipsiţi de discernământ, „micuţi în spirit” se prosternează şi se aservesc în faţa idolilor falşi! Şi câţi Iisuşi nu şi-au făcut adepţi, ba chiar temple pentru aceştia, neştiutori, ignoranţi, în care se roagă promiţându-le mântuirea?! Să ne ferească Dumnezeu de sfânta idolatrie a minţii noastre şi de sfânta ignoranţă care ne bântuie de-o veşnicie!

Cecilia David